Istoria Românilor
Ion Calafeteanu
România este situată în centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice şi teritoriul său este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat care este foarte favorabil vieţii, teritoriul românesc a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri. Cercetările făcute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane, datând de la începutul Paleoliticului Inferior (aprox. 2 milioane de ani înainte de Hristos). Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa, scoţând la iveală perioada în care omul, un humanoid, de fapt, parcurgea, fizic şi spiritual, etapele depăşirii statutului său de animal. O populaţie umană mai densă (Omul de Neanderthal), a trăit cu aprox. 100.000 de ani în urmă; dar, relativ stabila populaţie, nu a fost descoperită decat începând cu Neoliticul (cu 6000-5000 ani înainte de Hristos).
 |
|
Ceramica de Cucuteni |
La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabilă cultură, a cărei dovadă se regăseşte în policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, la vremea aceea, din Bazinul Mediteranei de Răsărit şi a Orientului Mijlociu), precum şi cultura statuetelor Hamangia (Gânditorul de la Hamangia este cunoscut astăzi în întreaga lume).
 |
|
Gânditorul de la Hamangia (statuetă neolitică) |
La începutul mileniului al doilea, când Epoca Paleoliticului făcea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeană se stabileau alături de populaţia care deja trăia în Bazinul Carpato-Balcanic. De pe vremea tracilor, se poate vorbi de un fenomen neîntrerupt de creare a poporului român. În prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunăreano-pontică - care era partea de nord a unei mari suprafeţe locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de nord s-a ndividualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice. Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca împăratului Augustus, ne informează că "dacii aveau aceeaşi limbă ca şi geţii". Iniţial, a fost acelaşi popor, singura diferenţă dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte, locuiau în munţii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în câmpiile Dunării. În antichitate, grecii, care i-au întâlnit primii pe geţi - au folosit acest nume pentru întreaga populaţie de la nordul Dunării, în timp ce romanii, care i-au întâlnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astăzi al României. După cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia Dacia. Iată de ce, intregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informaţie din perioada latină şi a Evului Mediu. Contactul daco-geţilor cu lumea greacă a fost uşor de făcut, prin intermediul coloniilor greceşti create pe teritoriul ţărmului Mării Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat în sec. VII înainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), şi Tomis (Constanţa de azi); ultimele două create un secol mai târziu. În istoria scrisă, populaţia de la nordul Dunării (getică), a fost prima dată menţionată de Herodot, "părintele istoriei" (sec. IV înainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, împotriva sciţilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 înainte de Hristos). El a scris că geţii erau cei mai mari luptători dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunăre. Burebista (82 - până în jur de 44 înainte de Hristos), care a reuşit să unească triburile geto-dacice, pentru prima dată, a creat un regat puternic şi întins, pe vremea când suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei împotriva lui Cezar (anul 48 înainte de Hristos) şi se întindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunării Mijlocii, în vest, râul Tiras (Nistru) şi ţărmul Mării Negre, în est, până la Munţii Balcani, în sud.
 |
|
Cetatea dacică de la Sarmisegetuza |
În primul secol înainte de Hristos, pe măsură ce Imperiul roman se extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmaţia, Moesia şi Tracia, graniţa cu Dunărea se întindea pe aproape 1500 km şi despărţea Imperiul Roman de lumea dacică.
În Dobrogea, care se afla sub conducerea romană, de şapte secole, începând cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale "printre greci şi geţi", întrucât el a fost exilat acolo, la Tomis (între anii 8 şi 17 e.n.), din ordinul aceluiaşi Cezar.
Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). După o primă confruntare, pe timpul domniei lui Domiţian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate două războaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru că, în culmea gloriei sale, împăratul Traian (98-117 e.n.), să-l învingă pe Decebal şi să-i transforme regatul într-o provincie romană numită Dacia.
 |
|
Regele Decebal |
 |
|
Împăratul Traian |
Columna lui Traian, înălţată la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre această încleştare militară, care a fost urmată de o masivă şi sistematică colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.
 |
|
Columna lui Traian din Roma - certificatul de naştere a poporului român |
 |
|
Mausoleul român de la Adamclisi (secolul II e.n.) |
Dacii, cu toate că au suferit pierderi grele, au rămas, chiar şi după ce a fost instaurată noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusă unui proces de romanizare complex, elementul său de bază fiind impunerea şi adoptarea definitivă a limbii latine. Românii sunt astăzi singurii descendenţi ai Imperiului Roman de Răsărit; limba română este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alături de Franţa, Italia, Spania, România este o oază de latinitate în această parte a Europei.
Locuitorii, fie ei descendenţi ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, şi-au continuat existenţa neîntreruptă ca ţărani sau ca păstori, chiar după retragerea romană sub împăratul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cât şi a administraţiei romane, care s-a mutat la sud de Dunăre. Dar, strămoşii romanilor au rămas timp de câteva secole în sfera de influenţă a Imperiului Roman, atât în politică, cât şi în economie, religie sau cultură; după despărţirea în două a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au rămas în sfera de influenţă a Imperiului Bizantin. Ei trăiau mai mult în spiritul vechilor romani, care acum căzuse, şi au supravieţuit împrejurărilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. La vremea când simbioza etno-culturală dintre daci şi romani a fost realizată, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, între sec. II si IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latină. Prin urmare, în sec. VI-VII, când procesul de formare a poporului român a fost gata, naţiunea a pătruns în istorie ca o naţiune creştină. Iată de ce, spre deosebire de naţiunile vecine, care au ca date de creştinare (bulgarii - anul 865, sârbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o dată fixă a creştinării, întrucât ei au fost prima naţiune creştină din regiune. În sec. IV-XIII, poporul român a trebuit să facă faţă valurilor de popoare migratoare - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tătarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu, din punct de vedere militar şi politic, întârziind dezvoltarea economică şi socială a băştinaşilor şi formarea entităţilor statale locale.
Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunăre, au despărţit în două masa compactă a românilor din zona carpato-danubiană: cei de la nord (daco-romanii), au fost separaţi de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromânii, megleno-românii şi istro-românii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunăre şi au fost asimilaţi încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lăsat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba română s-a suprapus aşa-numita limbă slavică (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Românii aparţinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavonă bisericească, ca o limbă de cult şi începând cu sec. XI-XVII ca o limbă de curte şi cultură. Limba slavă n-a fost niciodată o limbă vie, vorbită de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un moment dat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina în vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuită pentru totdeauna în biserică, la curte şi în cultură de către limba română.
Datorită poziţiei lor, românii de la sud de Dunăre au fost pentru prima dată menţionaţi în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume aratând că ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi că popoarele non-romanice din jurul lor recunoşteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliţi masiv la sud de Dunăre au fondat un ţarat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a făcut o breşă între românii din nordul Dunării şi cei aflaţi la sud de Dunăre. Pe măsură ce au fost supuşi la tot felul de presiuni şi izolaţi de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunăre, numărul românilor din sudul Dunării a scăzut continuu, în timp ce fraţii lor de la nordul Dunării, cu toate că trăiau în condiţii extrem de dificile, şi-au continuat evoluţia lor istorică, ca o naţiune separată, cea mai îndepartată la est descendentă a Imperiului Roman.
Valahia, Moldova şi Transilvania
Începând cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai târziu surse occidentale, menţionează existenţa entităţilor statale ale populaţiei româneşti - cnezate şi voievodate - la inceput în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpaţilor. O trăsătură specifică a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca modernă, este aceea că ei au trăit în trei principate vecine, dar autonome - Valahia, Moldova şi Transilvania.
Acest fenomen - care este, fără îndoială, unic în Europa medievală, este extrem de complex. O serie de cauze ţin de esenţa societăţii feudale, dar sunt de asemenea şi factori specifici. Printre ultimii, dorim să menţionăm existenţa imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificării entiăţilor statale româneşti şi chiar au ocupat - pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă - teritoriile româneşti. De exemplu, la vest, românii a trebuit să facă faţă politicii de cucerire dusă de regatul ungar. În 895, triburile ungare care au venit din ţinuturile Volgăi, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriţi în înaintarea lor spre vest de către împăratul Otto I (995), astfel că ungurii s-au stabilit şi şi-au întors faţa către sud-est şi est. Aici, ei s-au întâlnit cu românii.
O cronică ungară descrie întâlnirea dintre mesagerii trimişi de Arpad, regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oraş în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul să le fie cedat lor. Cronica a păstrat pentru noi răspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducătorul vostru. Bucuroşi îi vom ieşi în întâmpinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru că este străin, şi unui străin îi lipsesc multe. Dar pământul pe care îl pretinde, nu-l va avea niciodată de la noi de bunăvoie, câtă vreme vom trăi".
În ciuda rezistenţei cnezatelor şi voievodatelor româneşti, ungurii au reuşit în sec. X- XII să ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (până la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). În scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat să fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnică, ca şi în scopul de a apăra graniţa estică şi sudică a voievodatului, coroana ungară a recurs la colonizarea regiunilor de frontieră, cu saşi şi secui, în sec. XII-XIII
 |
|
Biserica din Densusi |
În sec. XIV, odată cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tătarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lanţului muntos al Carpaţilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în sec. XIV şi XV să anexeze sau să subjuge cele două principate, dar n-au reuşit.
În cea de-a doua jumătate a sec. XIV, o nouă ameninţare se abătea asupra teritoriilor româneşti: Imperiul otoman. După ce au pus prima dată piciorul pe pământul european, în 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel că stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunării, în 1396.
 |
|
Scene din Cronica pictată de la Viena, reprezentând victoria românilor la Posada (1330) împotriva armatei regelui Ungariei |
Singure sau în alianţa cu ţările creştine vecine, mai degrabă în alianţa cu voievodatele vecine ale celorlalte două principate româneşti, voievozii Mircea cel Bătrân al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Tepeş (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum şi Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele bătălii de apărare împotriva turcilor otomani, împiedicându-le expansiunea spre centrul Europei.
 |
|
Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti (1386-1418) |
 |
|
Vlad Ţepes, domnitorul Ţării Româneşti (Dracula din legendele medievale, 1456-1462) |
 |
|
Ştefan cel Mare şi Sfânt, Domnitorul Moldovei (1457-1504) |
Întreaga Peninsulă Balcanică a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat oraşul Belgrad, în 1521, şi Regatul ungar a dispărut în urma Bătăliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia şi Moldova erau încercuite şi a trebuit să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturată şi Ungaria a devenit paşalâc, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte două teritorii româneşti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii care şi-au menţinut entitatea statală în timpul Evului Mediu, ca şi propria politică, precum şi structurile militare şi administrative. Tributul plătit sultanului avea menirea să garanteze păstrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protecţia împotriva altor duşmani puternici. Valahia şi Moldova, deţinând propriul lor statut autonom, au continuat, după căderea Imperiului Bizantin, să cultive tradiţiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, păstrarea religiei ortodoxe răsăritene; pe teritoriul lor, învăţaţi din toată Peninsula Balcanică, la adăpost de Islamul intolerant, au putut continua munca lor, fără nici un obstacol. Ei au pregătit renaşterea culturală a propriilor naţiuni.
 |
|
Cetatea Hotin pe malul râului Nistru |
Sfărşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Româneşti în 1593 şi s-a alăturat Ligii Creştine - o coaliţie antiotomană, iniţiată de papalitate şi de Sfântul Imperiu Roman. El a reuşit, dupa grele bătălii (Călugăreni, Giurgiu) să redobândească chiar independenţa ţării sale. În 1599-1600, pentru prima data în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamându-se "Prinţ al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Situaţia internă era foarte complicată, marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul habsburgic - îi erau ostile şi şi-au unit forţele pentru a-l înfrânge; astfel că această unire a fost de scurtă durată, întrucât Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601. Unirea realizată de domnitor a devenit totuşi un simbol pentru posteritate. În sec. al XVII-lea, sub diferite forme, şi cu succese trecătoare, şi alţi prinţi au încercat să relanseze ambiţiosul program politic al lui Mihai Viteazu, încercând să formeze un front de uniune antiotomană din cele trei principate şi să restaureze unitatea Daciei antice.
 |
|
Mihai Viteazu (1593-1601), cel care a unit primul cele trei teritorii româneşti |
Sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII au adus schimbări politice, atât în centrul, cât şi în estul Europei. Imperiul Otoman a eşuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi, prin urmare, Imperiul Habsburgic şi-a început expansiunea către sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sancţiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizată şi Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) râul Nistru, devenind astfel vecinul de răsărit al Moldovei. Ambiţiosul vis al ţărilor de a domina Strâmtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Româneşti în calea expansiunii ruseşti. Imperiul Otoman, în încercarea de a-şi apăra vechile poziţii, a introdus în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1821, şi sub care Sublima Poartă desemna în cele două principate domnitori greci, recrutaţi din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau consideraţi drept credincioşi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economică a luat proporţii, la fel ca şi corupţia; dar, s-au introdus, de asemenea, şi câteva reforme sociale - cum este abolirea şerbiei -, ca şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia internă, deşi limitată, a fost conservată la bază, în cele două principate, care au continuat să fie entităţi distincte în Imperiul Otoman; această situaţie a fost recunoscutaă în câteva tratate internaţionale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la graniţa celor trei mari imperii şi râvnite de toate trei, Ţara Românească şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de bătălie, pe care armatele imperiilor s-au întâlnit.
Mulţi ani, Austria şi Rusia au luptat împotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pământul României şi au fost însoţite întotdeauna de ocupaţie militară străină, care, adeseori, s-a menţinut mult timp după ce războiul propriu-zis s-a terminat, astfel că ţările româneşti au îndurat nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocări de populaţie şi amputări de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum şi Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de răsărit a Moldovei, teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru, numit mai târziu Basarabia (1812-1918).
Renasterea nationala
În sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriaşe transformări economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începuseră să apară primele întreprinderi de tip capitalist şi, în acelaşi timp, produsele româneşti intrau, puţin câte puţin, în circuitul oriental. Ideea naţională, ca pretutindeni în Europa, avea să devină visul înălţător al intelectualităţii şi elementul de bazaă în planurile de viitor, făcute de politicieni. Unirea unei părţi a creierului din Transilvania cu biserica catolică (greco-catolicii), realizată de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvăneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate că românii deţineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau încă consideraţi "toleraţi" în propria lor ţară), a fost pornită de episcopul Inocenţiu Micu-Klein şi continuată de grupul de intelectuali din cadrul mişcării "Şcoala Ardeleană": Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Aceşti cărturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul că ei au avut o existenţă neîntreruptă ca populaţie autohtonă. În virtutea acestei moşteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte naţiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi saşii. Revendicările românilor din Transilvania au fost supuse atenţiei Curţii din Viena, într-o lungă petiţie, numită Supplex Libellus Valachorum (1791), care însă n-a primit nici un răspuns. Problema Renaşterii în Ţara Românească a fost exprimată în cadrul Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu mişcarea Greciei pentru libertate.
 |
|
Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluţiei Române de la 1821 |
Cu toate că trupele otomane şi ţariste au ocupat principatele dunărene în acelaşi an, sacrificiile făcute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pământeni au fost din nou numiţi pe tronurile din Moldova şi Ţara Românească. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus în final la războiul de eliberare naţională purtat de Grecia. Acest tratat a slăbit foarte mult suzeranitatea otomană şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comerţul era liber, cerealele româneşti au început să pătrundă pe pieţele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor ruseşti, care ocupă cele două principate româneşti (1828-1834) a fost introdus un Regulament Organic în Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832). Până în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constituţii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începuseră în decadele premergătoare. Prin urmare, în prima jumătate a sec. XIX, Principatele Româneşti au început să se distanţeze de lumea otomană orientală şi să îşi spună cuvântul în spaţiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decât binevenite în societatea românească, ce suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, conştiinţa că toţi românii aparţin aceleiaşi naţiuni era generalizată şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.
Unirea şi independenţa Vântul revolutiei din 1848 a bătut şi asupra principatelor româneşti, de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali străluciţi precum Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu şi alţii.
 |
|
Nicolae Bălcescu, unul din conducătorii Revoluţiei din 1848 |
În Moldova, tulburările au fost înăbuşite rapid, dar în Ţara Românească, revoluţionarii au condos practice din iunie până în septembrie 1848. În Transilvania, revoluţia s-a prelungit până aproape la sfârşitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat să ia în considerare revendicările românilor şi ei au reuşit să anexeze Transilvania la Ungaria; aceasta a dus la separarea forţelor revoluţionare româneşti şi ungureşti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat să înăbuşe lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenţa armată a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.
 |
|
Avram Iancu, conducătorul Revoluţiei din 1848 în Transilvania |
Cu toate că intervenţia brutală a armatelor otomane, ţariste şi habsburgice a fost încununată de succes în 1848-1849, valul de înnoire în favoarea ideilor democratice s-a răspândit peste tot în următoarea decadă.
Rusia a fost înfrântă în Războiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebării din nou fragilul echilibru european. Datorită poziţiei lor strategice la gurile Dunării, pe măsură ce această cale de navigaţie era din ce în ce mai importantă pentru comunicaţiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunărene. Valahia şi Moldova rămâneau încă sub suveranitate otomană, dar acum ele erau plasate sub tutela colectivă a celor şapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotărât atunci să fie convocate adunările locale care să hotărască asupra viitoarei organizări a celor două principate. Tratatul de la Paris stipula, de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judeţele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigaţia liberă pe Dunăre: stabilirea unei comisii europene a Dunării; statutul de neutralitate a Mării Negre. În 1857 au fost convocate Adunările Ad-hoc la Bucureşti şi Iaşi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunări au hotărât în unanimitate să unească cele două principate într-un singur stat. Împăratul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotărâre, Imperiul Otoman şi Austria au fost împotrivă, astfel că s-a convocat o nouă conferinţă a celor şapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie, doar câteva din revendicările românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Românească, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizând, de facto, unirea celor două Principate.
 |
|
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Domnitorul Principatelor Unite |
Statul naţional român a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi şi-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat consilier al său, Alexandru Ioan Cuza a iniţiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societăţii romăneşti şi a structurilor statale: Legea secularizării averilor mânăstireşti - 1863, Legea reformei agrare, eliberând ţăranii de sarcina îndatoririlor feudale şi împroprietărindu-i cu pământ (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educaţiei, în principiul căreia şcoala primară devenea obligatorie şi gratuită (1864), înfiinţarea universităţilor din Iaşî (1860) şi din Bucureşti (1864).
 |
|
Mihail Kogalniceanu (1817-1890),părintele reformei, care a făcut din România o ţară modernă |
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, înrudit cu familia regală de Prusia şi sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca prinţ conducător al României, sub numele de Carol I.
 |
|
Carol I, primul rege al României |
Noua Constituţie, inspirată după cea belgiană (din 1831), care a fost promulgată în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constituţională. În următorii 10 ani, lupta românilor de a-şi dobândi independenţa totală de stat a fost parte integrantă din mişcările ce au avut loc, împreună cu alte popoare din sud-estul Europei - sârbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop să taie ultimele lor legături cu Imperiul Otoman.
Într-un cadru internaţional favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientală şi a început atunci, în 1877, războiul ruso-turc. România şi-a declarat independenţa de stat totală, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Brătianu, şi în care Mihail Kogălniceanu funcţiona ca Ministru de externe, a hotărât ca, în cadrul cererii de asistenţă a Rusiei, să se unească cu forţele ruseşti ce operau în Bulgaria. Armata română, sub comanda directă a prinţului Carol I, a trecut Dunărea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusă de Osman Paşa (10 decembrie 1877).
 |
|
Atacul redutei Griviţa Gravură a Războiului de Independenţă (1877- 1878) |
Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). În urma insistenţei Marilor Puteri, s-a ţinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul căruia s-a recunoscut şi menţinut statutul pe care şi-l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lungă perioadă de dominaţie otomană, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipită la România. În acelaşi timp, Rusia a violat convenţia semnată în 4 aprilie 1877 şi a forţat România să retrocedeze judeţele Basarabiei de sud - Kagul, Bolgrad şi Ismail.
Pe 14-26 martie 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost încoronat ca rege al României. După ce şi-a obţinut independenţa, statul român a fost locul către care şi-au îndreptat ochii toţi românii care trăiau în teritoriile aflate încă sub ocupaţie străină. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematică de asimilare în lumea germană, respectiv rusească. Imigraţia străinilor era dirijată către teritoriile lor. Enclavele româneşti din Peninsula Balcanică aveau dificultăţi tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La începutul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumătate se aflau sub dominaţie străină. În aceeaşi vreme, în Transilvania, românii sufereau consecinţele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creată dualitatea austro-ungară (1867).
Transilvania şi-a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stăpânirea austriacă şi a fost încorporată în Ungaria. Legislaţia adoptată de Guvernul de la Budapesta proclama existenţa unei singure naţionalităţi ţn Ungaria - aceea maghiară, destinată să distrugă din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, forţându-le să devină ungare. Aceasta a supus populaţia românească, alături de alte grupuri etnice, la grele încercări. La vremea aceea, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identităţii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obţinere a recunoaşterii drepturilor egale pentru naţiunea română, precum şi rezistenţa ei împotriva proiectelor de deznaţionalizare.
În 1892, lupta naţională a românilor a atins apogeul, în cadrul Mişcării Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Raţiu, Gheorghe Pop Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atenţiei împăratului Franz Iosef I. El avertiza opinia publică europeană asupra revendicărilor românilor şi o punea în gardă faţă de intoleranţa arătată de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţională.
Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascăr Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Brătianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Brătianu). Ei au venit la putere alternativ şi aceasta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionistă a Rusiei a determinat România să semneze, în 1883, în secret un tratat de alianţă cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reînnoit periodic până la Primul Război Mondial. După ce la început a rămas neutră, în primul război balcanic (1912-1913), România s-a alăturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei împotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea război balcanic. Pacea de la Bucureşti (1913) a marcat sfârşitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Silistra) să devină parte la România.
În august 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, România s-a declarat neutră. Doi ani mai târziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alăturat Aliaţilor, care i-au promis sprijin pentru dobândirea unităţii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a declarat război Austro-Ungariei. După primul succes, armata română a fost silită să abandoneze o parte din ţară, inclusiv Bucureştiul, şi să se retragă în Moldova, datorită ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Mareşalul von Mackensen. În vara lui 1917, în marile bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, românii au respins încercarea puterilor centrale de a se apăra şi au scos România din război, ocupându-şi restul teritoriului.
 |
|
Lupta de la Mărăşeşti - gravură din primul Razboi Mondial |
 |
|
Monumentul de la Mărăşeşti dedicat eroilor primului Război Mondial |
Situaţia s-a schimbat complet dupa Revoluţia din 1917 din Rusia şi pacea separată, încheiată de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Aceasta atrăgea după sine sfârşitul operaţiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligată să urmeze paşii aliatei sale, Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele româneşti se intercalau cu trupele ruseşti şi era imposibil ca lupta să continue într-o zona a frontului şi pacea să se instaleze în altă zonă a frontului. Rupându-se de aliaţii săi occidentali, România a fost obligată să semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost însă niciodată dusă la bun sfârşit, astfel că,din punct de vedere legal, tratatul n-a fost niciodată operativ; de fapt, la sfârşitul lui octombrie 1918, România a denunţat tratatul şi a reintrat în război.
Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfârşitul primului război mondial, iar aceasta a servit cauzelor românilor care trăiau în imperiile ţarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului ţarist şi recunoaşterea, de către guvernul sovietic, a dreptului la autoguvernare a permis românilor din Basarabia să-şi exprime prin vot, în cadrul organului naţional reprezentativ – Parlamentul ţării, convocat la Chişinău, voinţa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Căderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918 a făcut posibilă, pentru naţiunile aflate sub opresiunea austro-ungară, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernăuţi unirea acelei provincii cu România.
 |
|
Palatul Metropolitan din Cernăuţi,unde a fost votată unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918) |
Adunarea naţională din Transilvania, convocată la Alba Iulia în 18 noiembrie - 1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a peste 100.000 de delegaţi, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel că, în ianuarie 1918, când s-a inaugurat la Paris conferinţa de pace, unirea tuturor românilor într-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.
Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realităţi europene şi sancţionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români într-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5 milioane).
Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicală a fost aplicată (1921), noua Constituţie a fost adoptată - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economică rapidă (producţia industrială s-a dublat între 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de ţitei produs în 1937, România era cel de-al doilea producător european şi nr. 7 in lume. Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ si al Franţei de 246$.
În politică, erau mai multe partide aflate în competiţie. Astfel că Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de câteva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion I.C. Brătianu, I.G. Duca, Gheorghe Tătărescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un număr nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o mişcare extremistă a aripii naţionaliste de dreapta, fondată de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilată. În 1930, Carol al II-lea s-a răzgândit în legatură cu decizia sa anterioara de a renunţa la tron şi l-a detronat pe fiul său minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai târziu el instaura propria sa dictatura (1938- 1940).
Obiectivele politicii externe în perioada interbelică, când Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau îndreptate spre menţinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea alianţelor regionale, sprijinind Liga naţiunilor şi politica de securitate colectivă, la fel ca şi promovarea unei strânse cooperări cu democraţiile vestice - Franţa şi Anglia.
 |
|
Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român, suporterul securităţii colective în Europa |
Împreună cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antantă, în 1920-1921 şi a creat o nouă organizaţie de securitate regională - Antanta Balcanică, împreună cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.
Pe măsură ce nazismul creştea în Germania, aceasta împreună cu Italia sprijinea pretenţiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forţă a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere între Uniunea Sovietică şi cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţională a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula într-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.
Când a izbucnit cel de-al doilea Război Mondial, România şi-a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitând tranzitul tezaurului Băncii Naţionale şi garantând azil preşedintelui polonez şi guvernului). Înfrângerile suferite de Franţa şi Marea Britanie în 1940 au creat o situaţie dramatică pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a forţat România, prin ultimatumul din 26 si 28 iunie 1940, să cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Herţei (ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritară era românească. În urma discuţiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.
 |
|
Harta României cu teritoriile pierdute în anii ' 40 |
Serioasa criză din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului său, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de către generalul Ion Antonescu (el a devenit mareşal în octombrie 1941). Într-un efort de a obţine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare mişcarea Gărzii de Fier. Mişcarea a încercat, într-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, să ia întreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminată din politică.
Dorind să recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alături de Germania, în războiul dus împotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Înfrângerile suferite de puterile Axei au dus după 1942 la sporirea încercărilor făcute de regimul Antonescu, precum şi de opoziţia democratică (Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu) de a scoate România din Alianţa cu Germania. Pe 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocraţi, a declarat război Germaniei (24 august 1944) şi, astfel, România şi-a adus întregul ei potenţial economic şi militar în Alianţa Naţiunilor Unite, până la sfârşitul celui de-al doilea Razboi Mondial în Europa. În ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le făcuse pentru cauza Naţiunilor Unite timp de nouă luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga să plătească o imensă despăgubire de război; dar, Tratatul recunoştea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei rămâneau anexate la URSS.
 |
|
Monumentul de la Moisei, dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în Romania ocupată |
Trupele sovietice staţionau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonată de puterile occidentale, astfel că urmatorul stadiu a adus o evoluţie similară acesteia, ca şi celorlalţi sateliţi ai imperiului sovietic. Întregul guvern a fost preluat prin forţă de comunişti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutaţi şi arestaţi; regele Mihai I a fost forţat să abdice şi în aceeaşi zi a fost proclamată Republica Populară (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazată pe o supraveghere omnipotentă şi omniprezentă şi pe forţa de represiune. Întreprinderile industriale, băncile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizată forţat (1949-1962). Întreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varsovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de dupa război, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificată şi cu conducerea de stat, a fost monopolizată de către Nicolae Ceauşescu. Într-o scurtă perioadă, el a reuşit să concentreze în propriile mâini (şi ale celor ale clanului condus de soţia sa, Elena Ceauşescu), toate pârghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.
România s-a distanţat de URSS (acest lucru a fost făcut public în "Declaraţia" din aprilie 1964; politica internă a fost mai puţin rigidă şi s-a înregistrat o oarecare deschidere în politica externă (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, in 1968); toate acestea, ca şi capitalul politic construit pe o linie mai putin ortodoxă, erau folosite pentru a consolida propria poziţie a lui Ceauşescu, ca să preia întreaga putere în cadrul partidului şi a statului.
Dictatura familiei Ceauşescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitaristă din Europa secolului XX, bazată pe cultul personalităţii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viaţa socială şi morală, izolarea ţării în cadrul comunităţii internaţionale. Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, născocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei şi la adâncirea crizei regimului.
În aceste condiţii, izbucnirea revoltei stârnite la Timişoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toată ţara, şi în 22 decembrie dictatura a fost răsturnată, prin sacrificiul a peste 1000 de vieţi.
Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democraţiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piaţă şi reintegrarea ţării în spaţiul economic, politic şi cultural european.
 |
|
Revoluţia română din 22 decembrie 1989 |